Linistea constelatiei, bucurie infantila.

Imi inchid ochii intr-o mare verde, de campie, este 3 dimineata insa eu nu pot sa ma misc, sunt asa de relaxata incat simt ca plutesc intre cei patru pereti de sticla.
Nici macar un deget nu pot sa ridic, insa pot sa ascult sunetele indepartate si luminile ce imi incalzesc fata in timp ce eu stau nemiscata.
Atipesc linistit, stiind ca toata lumea ma va observa si se va intreba de ce stau asa, de ce dorm aici, in aceasta bezna multicolora, in care aerul rece cu mireasma proaspata de roua si verdeata imi imbie simturile.
Unde sunt?.... pentru ca vad cerul perfect, ultimile stele din aceasta bezna, au mai ramas cateva minute pana ce razele soarelui imi vor pasi pe fata obosita si fericita, trecuta prin multe batalii, unele infrante altele castigate... insa fara riduri exterioare ci sufletesti. Santuri pline de lacrimi ce strabat tot drumul, din suflet pana pe obrazul fiebinte ce radiaza de bucuria infantila pe care o port tot timpul.
Nu este tristete sau dezamagire, ci este fericirea pe care o castigi dupa ce oboseala te-a ajuns dar intr-un mod placut incat pur si simplu iti doresti sa nu te misti din acel loc si sa savurezi acea liniste a constelatiei ce alearga pe bolta cereasca in timp ce gravitatia te muta de colo colo doar ca sa vezi si partea luminoasa a cerului.
Este un sentiment placut...in care eu nu vreau sa clipesc. Nu vreau sa parasesc acest loc minunat, este o veche obsesie pe care o port in privire, in subconstient, este ca un drog, ce odata incercat, parca nu vrei sa mai renunti la el, pentru ca este acel lucru care iti reda controlul placerii, acel control ce vrei sa il ai permanent.
Placerea de a fi fericit intr-un spatiu vast si rascolit.....