Placerea nocturna a universului.

Tavan insteltat, miros usor de vanilie, draperii trase iar pe patul deranjat se afla o silueta goala, dezbracata cu pofta, ce se misca senzual, acoperindu-si particele din corp, putin cate putin, doar ca sa fie dezvelita mai tarziu si savurata in toata splendoarea ei.
Atingerile domoale si delicate, trezeau toate simturile, limba se plimba ca si cand cauta pe o harta traseul catre fericire, gemetele se auzeau in colturile camerei, ca si cand ar exista ecouri continue, delicate, vibrand fiecare perete, sorbind din placerea nocturna a universului perfect.
Cu cat temperatura crestea, cu atat simturile se intensificau exponential pe podeaua din lemn pe care o imbratisau de placere. Dar respiratia?... pana si ea isi facea prezenta in acest dans euforic mult asteptat.
Nu conteaza ora, oricum era deja tarziu, tarziu pentru trecut si pentru durere, totul era lasat deoparte, chipul ei se lumina, zambind in continuu, in timp ce-i mangaia crestetul capului si ii soptea la ureche ca mai vrea... mai vrea din sufletul lui plin de vise si dorinte, ce-l tinea viu in fostele momente intunecate.

Zambete triste si peretele mozaic

Camera tapetata, mozaicuri, pensula se plimba gratios si inflorita pe peretele crem, iar eu il privesc uimita si fascinata de tabloul care urma sa prinda viata in fata ochilor mei.
Nu puteam sa vorbesc, ceva imi tinea buzele in asa fel incat niciun sunet sa nu treaca...ma simteam ca si cand as fi fost intr-un vid, linistit si mortal.
Atunci cand l-am zarit pe el, cel ce m-a ignorat profund mult timp si continua, din motive vagi, incerc sa ii explic prin semne, priviri, desene si gesturi...gandurile pasnice si dulci pe care el nu le-a simtit niciodata. Nu a vrut, a pastrat o distanta lunga intre sufletul lui si al meu.
 Dragostea este ca o arta ce poate fi exprimata prin orice lucru, gand, sunet..gest...moment si chiar tablou.
Insa el nu gandeste ca un artist, este un critic vesnic al sistemului ce se lasa pacalit de aparentele stratului de la suprafata.
El este comod, rasfatat, ignorant care crede ca a sta in garda tot timpul este cel mai bun lucru pentru persoana de alaturi. Nu vede ce este romantic, vede numai munca si interesul lui.
Inima imi este franta si obosita de aceste tablouri gri sau pastelate...nostalgice, mult prea tehnice si perfecte... el cauta perfectiunea oriunde.
Nu sunt perfecta pentru ca zac intinsa pe parchet si privesc cerul instelat in timp de el este ancorat in lumea lui formala si rigida. Arta nu este rigida, sau perfecta, la fel ca si dragostea... orice imperfectiune duce spre o mai mare perfectiune.
Interpretabil vorbind, tot ce am mimat eu, el nu a inteles, vorbele erau de prisos, chiar daca gesturile primau.... inghetat in ego-ul lui... nu va descoperi niciodata fericirea alaturi de nimeni, poate doar in munca lui plina de bariere.
Se pare ca ma intorc la peretele pictat de pensula gratioasa, ma incanta mult mai mult decat inima sfasiata ce-mi provoaca zambete triste.

Groapa de sub scaun.

Incerc sa-mi amintesc ce gand imi alerga prin minte, deoarece ma aflam intr-o vila imbracata pe exterior cu foarte multa vegetatie, living room-ul era tot incadrat in niste pereti de sticla, iar tavanul era foarte inalt.
In acea seara, erau asteptati multi invitati, deoarece era pregatita o masa extrem de lunga pe mijlocul incaperii...aceasta era tixita cu fel de fel de ornamente, pahare de cristal, pietre pretioase si desigur mancare. Lumina lumanarilor imbratisa camera intr-un aer romantic, prietenos.
Gazda serii era evident, bunica mea, care de fiecare data se intrecea pe sine insusi ori de cate ori era vreun eveniment. Oaspetii erau fie din familie fie din medii interesante ce iti povesteau lucruri extrem de bizare...
Ma aflam dupa un paravan, eram timida, nu vroiam sa fiu privita de tot invitatii in momentul in care paseam in camera. Purtam o rochie neagra pana la genuchi ce avea marginile captusite si de culoare rosie.
Asezandu-ma la masa observ cum tot decorul se schimba, incepand de la vegetatie la decoratiunile de la masa, inclusiv luminile....sub scaunul meu se afla o groapa imensa si intunecata...foarte adanca, iar picioarele scaunului meu erau sustinute de doua grinzi...nimeni nu vedea groapa, numai eu eram cea terifiata de ce putea sa se intample...
Incercam sa imi tin echilibrul si sa mananc, sa port o masca, precum cele de carnaval, sa ascund frica de pe chipul meu.
Dintr-o data langa mine, in capul mesei, se afla un curier...ce imi expediase o cutie plina de chei, siraguri imense ce atarnau chei de diferite marimi cu diferite brelocuri si scrieri. Una din acele chei era salvarea mea...

Linistea constelatiei, bucurie infantila.

Imi inchid ochii intr-o mare verde, de campie, este 3 dimineata insa eu nu pot sa ma misc, sunt asa de relaxata incat simt ca plutesc intre cei patru pereti de sticla.
Nici macar un deget nu pot sa ridic, insa pot sa ascult sunetele indepartate si luminile ce imi incalzesc fata in timp ce eu stau nemiscata.
Atipesc linistit, stiind ca toata lumea ma va observa si se va intreba de ce stau asa, de ce dorm aici, in aceasta bezna multicolora, in care aerul rece cu mireasma proaspata de roua si verdeata imi imbie simturile.
Unde sunt?.... pentru ca vad cerul perfect, ultimile stele din aceasta bezna, au mai ramas cateva minute pana ce razele soarelui imi vor pasi pe fata obosita si fericita, trecuta prin multe batalii, unele infrante altele castigate... insa fara riduri exterioare ci sufletesti. Santuri pline de lacrimi ce strabat tot drumul, din suflet pana pe obrazul fiebinte ce radiaza de bucuria infantila pe care o port tot timpul.
Nu este tristete sau dezamagire, ci este fericirea pe care o castigi dupa ce oboseala te-a ajuns dar intr-un mod placut incat pur si simplu iti doresti sa nu te misti din acel loc si sa savurezi acea liniste a constelatiei ce alearga pe bolta cereasca in timp ce gravitatia te muta de colo colo doar ca sa vezi si partea luminoasa a cerului.
Este un sentiment placut...in care eu nu vreau sa clipesc. Nu vreau sa parasesc acest loc minunat, este o veche obsesie pe care o port in privire, in subconstient, este ca un drog, ce odata incercat, parca nu vrei sa mai renunti la el, pentru ca este acel lucru care iti reda controlul placerii, acel control ce vrei sa il ai permanent.
Placerea de a fi fericit intr-un spatiu vast si rascolit.....

Drujba nervoasa

Momentul acela cand esti acasa, te simti baricadat si stii ca esti in primejdie, deoarece mascatii care vorbesc in alta limba, iti patrund in intimitatea spatilui tau.
Afara era destul de inorat si pur si simplu statea sa ploua, totul era gri, trist, intepat si panicat.
Nu puteam sa urc la etajul superior deoarece erau foarte multi mascati care vegheau imprejurimea. Noi alaturi de o familie latino americana stateam jos si ne faceam de treaba, in bucataria ucisa de timp, cu peretii stacojiti. La intrarea laterala se afla gradina si masina familiei care si ea era gri, ma duceam in ea ori de cate ori vroiam sa visez ca pot sa plec departe de acest loc in care eram siliti cu arma la tampla, sa facem cate ceva.
Incepuse ploaia si urmaream picaturile care se prelingeau pe geamurile pline de praf. Aveam geamul foarte putin deschis, pe partea mea si urmaream unde pica apa.
Era singurul meu sentiment personal ce nimeni nu mi-l putea bloca. Era singura oaza de liniste...Ploaia.
Insa in departare pe drumul principal cineva taia pe vijelie, un plop, destul de inalt si vechi, ne-am dus la el sa inceteze pentru ca noi tineam foarte mult la acei plopi, erau speciali.....indata puteai observa cum din copac spre stuful de campie se retrageau aligatori...in numar mare si destul de fiorosi... am inceput sa ne plimbam de-a lungul drumului si sa observam cat de multi aligatori se ascundeau in stufaris. Ajungem la poatra noastra si ne indreptam spre casa iar pe partea dreapta observam un turn din lemn, in forma unui corp clasic de moara de vant, cu scari spiralate pe interior si vopsit visiniu.
Alergam cu viteza spre usa casei deoarece un om cu un sort mudar ne alearga cu drujba pornita, iar ca sa fie mai fioros urla din toti plamanii..................usa nu se deschide!