Aceeasi energie care iti reda viata, bucuria, acea privire plina de stralucire, de cele mai multe ori nu este vizibila pe chipul nimanui, cel putin in ultima perioada.
Lacrimile isi fac aparitia din dorinta de a refula, chiar daca sufletul cedeaza din cand in cand.
Obrajii umezi si rosiatici sunt tabloul sentimentelor care sunt gata sa explodeze in spatiul inghetat si indiferent.
Exista momente de bucurie pura, dupa cautari intense si zadarnice. Imaginea lui in mintea mea, este doar o amintire pe care o hranesc cu sentimente pe care nu le voi primi inapoi, nimeni nu poate sa-mi returneze fericirea...
De ce exista acele fixatii, care provoaca dureri obsesii si mai ales ignoranta?
Pentru ca nu ne gasim locul...
Unde ne indreptam?....In vid.
Cand te apuci sa fii tu si timpul, tu si ceasul care ticaie enervant pe noptiera, parca iti si spune:"trece timpul, trebuie sa faci ceva acum", deja este un mesaj care este cunoscut de toata lumea, insa in momentul cand te afli intr-o bucla iar tot ceea ce iti creeaza acele scursuri decizionale, parca cineva te trage cu un elastic inapoi si bati pasul pe loc, tarandu-te pana la acel ceas care la randul lui poarta la mana inca un ceas, iar aratatorul il indreapta spre tine ca si cand tu ai fi vinovat cu ceva.
Cu ce ai putea sa te simti vinovat, pentru trairile si ideile pe care vrei sa le creezi, pentru faptul ca ai pierdut timpul cu oameni care pur si simplu ti-au calcat pragul si au plecat foarte repede, pragul fiind din ce in ce mai uzat, de vreme, de presiuni, apasari...si ignoranta.
Graba strica treaba, astfel ceasul o sa te loveasca peste frunte cu o palma iar tu o sa tipi: "am intarziat, am uitat....a fost coada, trafic si multe probleme la pachet cu scuzele de rigoare.
Timpul trece amintirile raman, in acea bucla superba colorata, insorita, cu cateva grame de bucurii si... ceasul care ticaie si te grabeste in gol... intr-un mare gol, unde si acolo ai intarziat.
O zi insorita a putut sa imi dea peste cap linia de plutire al drumului care pe stanga si pe dreapta observam multa verdeata care se imbina cu drumul gri dar totusi lucios de la o ploaie usoare ce isi facuse prezenta in timpul noptii.
Alaturi de cateva persoane palide dar totusi dinamice, persoane care la randul lor veneau din alte regiuni dar cu un singur scop... sa fim uniti si impreuna... ne asemanam la modul de perceptie asupra anumitor lucruri artistice si ne dadea o stare de bine.
Drumul insorit catre casa parasita era destul de simplu, se vedea din oras, era pe un deal si observam mozaicul gardurilor ce imprejmuia proprietatea.
Casa era destul de ticsita, veche insa avea linii moderne, balcoane lungi din sticla si vitraliu, peretii albi batuti de ploaie si frig...gradina impozanta plina de vegetatie iar la intrare un leagan care se misca neintrerupt.
Bucuria noastra se transforma treptat intr-o teama si o curiozitate in a descifra mesajele intiparite in mintile noastre, parca eram niste roboti care eram controlati de la distanta...
Presiune, intuneric, vid si un suierat in urechi, imi trezeau agitatia misterioasa si-mi crestea pulsul... cerul se innora fioros in tot orasul iar vantul incepuse sa bata cu o putere extraordinara, maturandu-ti trupul in toate directiile. Un praf portocaliu incepuse sa imbrace strazile iar eu alergam in toata casa agitata sa inchid fiecare usa care-mi venea in cale, ca sa nu ne inghita acel praf portocaliu rosiatic si innecacios. Usile erau destul de subrede la nivelul balconului care mi se parea interminabil...intr-un final toata lumea disparuse din casa, sentimentul de oboseala si frica era inlocuit cu minunatul tablou cald de dupamiaza tarzie, adulmecand mireasma florilor ce imbraca toata poteca, iar fotografiile isi faceau prezenta deoarece era privelistea mult prea minunata sa fie captata.
Suflet sfasiat ce alearga pe un coridor plin cu perdele, praf amestecat cu un parfum fin si dulceag, lumina difuza este asternuta peste fulgii ce sunt asezati neglijent pe parchetul de mesteacan.
Coboara pe trepte intr-o rochie alba patata de lacrimi, durere si dezamagiri.
Cum s-a ajuns la acest lucru destul de fragil, suflet frant si sfasiat, de ce esti atat sensibil si peticit?
De ce iti tot pui intrebari dureroase si iti deschizi usile catre acele raze puternice care iti topesc usor aripile iar atunci cand plutesti ramai intr-o inertie acuta si rece care se tot repeta...
Sentimente repetitive, nesiguranta, fiori care se amesteca intr-o ceasca amaruie de amintiri, indulcind putin sufletul si temporar propulsand-ul intr-un viitor mult mai bland si luminos. Insa nu este suficienta acea lingurita de fiori, poate sa fie si un sac ce satureaza si usuca acel amar... gustul inca ramane impregnat in fiecare particula...
Acel suflet sfasiat, serveste acea ceasca in fiecare zi, analizand peste drum alte trairi alte sentimente, cunoscand alte suflete unele mai inchise altele mai deschise, cu rochii si costume elaborate insa destul de incuiate, stilizate cu lacate si chei cat se poate de complexe ca nu cumva sa deschida usile.
Insa al nostru suflet fara lacat isi cauta treptat linistea printre armonia fulgilor lasati neglijent e coridor, un coridor complex care din cand in cand il parcuge pana la jumate deoaree exista sansa de a se rataci si mai mult in adancul labirint...
