Liniste si haos

Momentul acela cand totul este insorit si vesel, plin de copaci si potecute ce duc spre un loc mult mai fericit.
Era vineri si mergeam alaturi de doi prieteni, intr-o locatie unde avea loc un concert.
Scena era montata undeva intr-un parc, pe o portiune ce bloca arterele principale. Era nefiresc de mare si galbena. Mi se parea fascinant faptul ca noi reusisem sa patrundem in backstage iar de acolo stateam si ne holbam din laterala, la publicul dornic de muzica.
Oamenii erau furiosi si asteptau sa inceapa concertul, totul era in intarziere, noi ne plimbam de colo colo pe scena, sa verificam cablurile.
Dintr-o data un sunet electrizant te conducea pe cerul cristalin catre un corp cu totul si cu totul aparte, in sensul ciudat.
Pe cer levitau undeva la o altitudine destul de mare, antene parabolice cuplate una peste cealalta. Erau sustinute pe cer, printr-o unda controlata de cineva. Aratau destul de bizar. Neobisnuit, sunetul era unul ce-ti taia pur si simplu respiratia, iar panica reusise sa ii cuprinda pe toti cei aflati la eveniment.
Insa noi reusisem da plecam cu mult inaintea publicului. Ne ascundeam pe langa copaci sau acoperisurile ce dadeau in strada.
La un moment dat acele antene nu au mai scos acele zgomote infricosatoare ci pur si simplu au cazut din locul in care ele levitau... panica era restaurata in tot orasul, toti alergau catre un adapost, insa pentru cei aflati la eveniment, antenele respective, se prabusise pe tot amplasamentul.
Tipete, mult fier si balti de sange. Un peisaj nu tocmai placut de vazut, insa curiozitatea, ne-a facut sa ne intoarcem la locul faptei si sa cautam acele antene pentru a putea afla cauzele acestor intamplari.
Toate erau aranjate in niste cazi imense iar pe fiecare scria cate un mesaj criptat ce a fost intiparit de frecventa puternica, ultima ce a atins acel corp.
Pe una dintre acele antene, aparea intiparit un mesaj mai vechi pe care eu il receptionasem.
Am inceput sa fugim pe calea Victoriei, pana pe strada Bastiliei, care ducea direct spre gura de metrou, insa e drum puteam sa zarim acele antene ce levitau, in continuare pe cer, deasupra cladirilor vechi. Nimeni nu se uita pe cer, de pe strada respectiva, nimeni nu stia ce-i asteapta dupa acele prabusiri.
Intrasem intr-un bar pentru a putea bea un pahar de tarie si de a ne gandi ce putem face sa disparem cat mai repede din aceasta zona plina de pericole, pana cand incepusem sa urmarim toate schitele afisate pe peretii barului, unde ducea intr-o singura directie: gura de metrou, pasajul ce putea sa duca spre adapost.
Alergam din ce in ce mai tare spre acel metrou...